Germania şi Italia în secolele XI-XV

Aceste două spaţii cunosc o evoluţie asemănătoare  în Evul Mediu:sunt supuse fărâmiţării teritoriale, cauzată de mai mulţi factori.Oraşele germane şi italiene aveau interese divergente, iar menţinerea autorităţii papale la Roma şi permanenta luptă pentru investitură dintre împăraţii germani şi marele episcop roman a fost cea mai puternică piedică în realizarea centralizării politice.De asemenea, sudul italian  s-a confruntat cu mai multe invazii şi cuceriri , precum cea normandă sau cea arabă.
În  spaţiul german, momentul de glorie fusese atins la sfârşitul secolului al X-lea ,sub  puternicii împăraţi Otto I şi Otto al III-lea, care au făcut, asemenea  lui Carol cel Mare, un aliat din Papă.

Penitenta de la Canossa

Dinastia  ulterioară, Franconă nu a mai reuşit aceleaşi performanţe, deoarece Biserica romană se afla în plin proces de afirmare  , inspirat de ambiţiosul Papa Grigore al VII-lea.În acest context defavorabil, conducătorul german Henric al IV-lea este nevoit să implore iertarea pontifului în anul 1077.Excomunicarea sa a fost anulată în urma unor evenimente umilitoare , cunoscute sub denumirea de " Penitenţa de la Canossa".
La sfârşitul secolului  al XII-lea, s-a remarcat împăratul Frederic I Barbarossa , care a încercat să supună puternicele oraşe italiene din Lombardia, însă a fost înfrânt.participant la Cruciada a III+a, şi-a găsit sfârşitul într-un râu din Asia Mică.

Casatoria lui Frederic I Barbarossa cu Beatrice de Burgundia

Urmaşii săi s-au concentrat mai mult asupra sudului Italiei, moştenind regatul Siciliei, însă au ignorat spaţiul germanic, unde s-au impus principii.
De-a lungul secolelor, puterea imperială germană s-a menţinut redusă,  deoarece nu exista un domeniu regal, principii  manifestau tendinţe separatiste, iar puterea centrală era mai mult nominală, decât efectivă.
Prin Concordatul de la Worms , din anul1122, puterea de a numi clerul superior revenea Papei, lipsind monarhia de sprijinul iniţial al Bisericii.
Documentul "Bula de Aur" din anul 1356 înlătura principiul ereditar de alegere a împăraţilor, care erau  aleşi de către şapte principi electori foarte influenţi, membri ai aristocraţiei laice sau ecleziastice.

Împăratul era doar suzeran şi judecător suprem, însă puterea sa era minoră comparativ cu a celor 300 de principi teritoriali.Nu dispunea de armată sau de finanţe.